Francezul meu preferat e un musulman

  stefi
  1 year ago
  7
  1,685

Domnul Mousafa e originar din Iran, dar a venit în Franța acum 20 de ani. Lucrează ca portar, măturător, și om bun la toate într-un campus pentru studenți din Paris unde locuiesc și eu de câteva luni, eu însămi un străin venit la studii, în căutarea unei vieți mai bune. Vorbește mult cu cine stă să îl asculte și are un fel cu totul special de a-și exprima ideile. De obicei, o face în versuri. Spune că sunt momente când nu poate să se exprime altfel, pentru că viața aceasta este prea frumoasă ca s-o descrii mereu plat.

Domnul Mousafa îmi recită des din poeții lui persani preferați. Întâi îmi recită în persana veche, apoi îmi face, pe loc, și traducerea în franceză. Când îmi recită în vechea limbă a poporului său, domnul Mousafa are mereu lacrimi în ochi. Deși nu înțeleg o boabă din original, versurile sună foarte frumos, și mereu îmi trece prin cap că persana veche seamănă cu limba elfilor. Dar domnul Mousafa nu e elf. E om și adoră să fie om.

”Dacă există Rai, sunt aproape sigur că nici un om care a fost religios nu este acolo”

mousafa

Domnul Mousafa spune despre el că e credincios, dar în nici un caz religios. ”Iubirea mea pentru Dumnezeu depășește orice religie”, mi-a spus odată, cu voce scăzută, în timp ce meșterea ceva la liftul căminului. A mai strâns un șurub, și-a șters sudoarea de pe frunte cu mâneca, și a adăugat: ”Dacă există Rai, atunci sunt aproape sigur că nici un om religios nu este acolo. Religiile sunt ideologii și atât, ce știu ei despre adevărata iubire?”.

Domnul Mousafa îi consideră tâmpiți pe toți imamii, preoții și în general liderii religioși care le spun membrilor acelei religii cum să-și trăiască viața ca să corespundă legilor, poruncilor sau povețelor. ”Fiecare trebuie să-și trăiască viața în felul lui, să-și găsească propriul adevăr, propria credință, propria cale”, mi-a spus. ”Imamii și preoții nu fac decât să împiedice adevărata dezvoltare mistică a oamenilor. Ia dă-te încoa, să-ți spun o poveste, îmi zice, făcând cu ochiul. A fost odată un bărbat foarte îndrăgostit care mergea prin deșert, urmărind-o pe femeia pe care o iubea. În timp ce se străduia s-o ajungă din urmă, bărbatul s-a împiedicat de un imam care se ruga. Când s-a ridicat de jos, iubita îi dispăruse deja din raza vizuală. Asta este religia, înțelegi? O piedică în calea adevăratei noastre credințe și meniri.”

Domnul Mousafa e mereu numai zâmbet, dar spune tuturor studenților și oamenilor din campus cu care intră în vorbă că n-ar trebui să lase aparența lui zâmbitoare să-i înșele: ”Cel care râde are inima tristă, copii”, asta ne repetă mereu.

Domnul Mousafa are multe motive să fie trist. Acum, însă, e trist mai ales din cauza teroriștilor din Paris. ”Mă uit la televizor și nu-mi vine să cred că s-a putut întâmpla așa ceva. Criminalii aceia… Au atâtea opțiuni să-și trăiască viața, atâta libertate, și ei aleg să facă aceste mizerii!”. Îi urăște pe teroriști. Crede despre ei că sunt criminali mărunți, care însă sunt manipulați să creadă că acea crimă (pe care oricum ar produce-o, la un moment dat) înseamnă ceva mult mai înalt și le asigură biletul către divinitate. Asta îi face și periculoși, spune. Faptul că și-au găsit o justificare tâmpită pentru crimă, ajungerea în Rai. ”De asta e religia rea, mai ales când e interpretată de toți nebunii”, conchide simplu domnul Moustafa. Imediat după ce spune asta, își freacă palmele una de cealaltă, semn universal al lucrului terminat, și apasă pe un buton. Liftul funcționează din nou.

Îi zâmbesc și îl întreb de unde a învățat să repare lifturi. „Te rog, nu începe și tu ca francezii ăștia aroganți! Unul m-a întrebat dacă acasă aveam mașini în Iran sau toți mergeam pe cămile. I-am spus: << omule, tocmai ți-am reparat liftul și tu crezi că n-am văzut mașini?!>>. Bineînțeles că mă pricep!”

”Abia aștept să ajung în iad, dacă în iad se ascultă Mozart”

Domnul Mousafa chiar se pricepe la multe. La 18 ani era militar în armata iraniană și citea Kierkegaard în timp ce își făcea tura. Își mascase cartea sub niște coperte de carte religioasă. Primea cărțile de la niște prieteni din afara bazei, cam cum se primesc drogurile acum. A făcut asta toată tinerețea, deși dacă vreun superior ar fi descoperit că de fapt citește filosofie, ar fi primit o pedeapsă drastică, poate chiar cu moartea. La el acasă, în Iran, reușise să găsească, printre atâtea posturi de radio cu tematică religioasă, unul care transmitea muzică simfonică. Îl asculta zilnic, fascinat, până când, într-o zi, unchiul său a intrat în cameră. A fost certat foarte urât și chiar lovit, atunci, iar unchiul i-a pus în vedere că negreșit va ajunge în iad. ”Mă bucur!”, a urlat adolescentul Mousafa sfidător, în spatele unchiului care ieșea nervos din cameră, continuând: ”Abia aștept să ajung în iad, dacă în iad se ascultă Mozart!”

Pentru că nu era credincios practicant, Mousafa nu a fost lăsat să intre la facultate, deși avea printre cele mai mari note din tot liceul. Deși regimul dur din Iran i-a pus atâtea piedici, nu poartă pică fostei sale țări. O singură durere are: că nu avea voie să joace fotbal, cât era puștan. ”Ne interziceau să jucăm fotbal pentru că spuneau că fotbalul ne face să uităm de Dumnezeu. Dar noi am reușit, printr-un amic al cărui tată venise din străinătate, să cumpărăm o minge. A costat cam echivalentul a 4 euro de acum, dar pentru noi, copii fiind, era imens. Am pus toți bani s-o cumpărăm și jucam fotbal undeva în afara orașului, sub un pod de cale ferată, ca să nu ne vadă nimeni. Până la urmă cineva ne-a văzut cu mingea, în timp ce ne întorceam acasă, și ne-a tăiat-o, amenințându-ne că data viitoare ne spune imamului local. Nu pot să-ți descriu cât de afectați am fost că nu mai aveam minge. E cea mai pregnantă amintire a mea din copilărie: noi, 10-12 băieți, stând în jurul mingii făcute bucăți și plângând toți. Și azi, când mă gândesc la acel moment, mă cuprinde o tristețe fără margini.”

Refugiat care a citit toți filosofii clasici, specialist în opera lui Beckett și Montesquieu

Domnul Mousafa a venit în Franța exact cum vin acum refugiații sirieni, după o călătorie grea și plină de peripeiții care a durat 2 săptămâni. A venit împreună cu soția sa, Esfir. Aveau doar 4 dolari la ei și nu vorbea nici unul măcar o boabă de franceză. Mousafa fusese cel care alesese Franța, pentru că, dintre toate cărțile pe care le citise, cele ale francezilor îl impresionaseră cel mai tare. ”După toate acele cărți, simțeam că aici e locul meu”, îmi zice. Mi-am amintit imediat cum, la a doua noastră conversație, și-a pierdut mai bine de o oră, după program, să-mi releve adevăratul sens al ”Scrisorilor persane” ale lui Montesquieu. Altădată eu i-am spus, tare mândră de mine, un citat care eram convinsă că e din Beckett. M-a corectat cu blândețe și mi-a spus că, la rândul său, Beckett l-a luat de la Confucius.

Când Mousafa și Esfir au ajuns în Paris, și-au drămuit puținii bani și fructele uscate cu care s-au hrănit tot drumul, calculând că le mai ajung șase zile, apoi au luat o decizie: să meargă zilnic doar în față, încercând să găsească un vorbitor de iraniană, ca să meargă cu el la prefectură sau la ambasadă și să ceară ajutor autorităților. Când ajungeau la o intersecție, se întorceau în locul din care plecaseră. În ziua a șaptea, când banii și fructele uscate li se terminaseră, Mousafa și Esfir au ieșit iar pe străzi. Aveau speranțe foarte mici că vor găsi, în cele din urmă, pe cineva care să vorbească limba lor. ”Îmi amintesc că în ziua aceea am avut un dialog mai dur cu Dumnezeu în care, în principiu, îi reproșam absența și neimplicarea. În loc de răspuns, am auzit în spatele meu vocea unei fetițe care a spus << îmi e sete>> în farsi. Era cu tatăl ei, iar el ne-a ajutat să luăm legătura cu autoritățile. A fost doar unul dintre numeroasele moduri în care Dumnezeu m-a asigurat că există, până acum.”

Și-au găsit greu rostul și iranienii întâlniți în Franța nu le-au fost de nici un ajutor, neexplicându-le suficient de bine ce documente trebuie să prezinte autorităților și cum să se descurce. S-au descurcat de unii singuri, până la urmă. Trăiesc greu, el paznic în campus, iar Esfir este suplinitoare la o școală de bucătari. În Iran, Esfir era directoare de școală. Nu au prieteni, se au doar unul pe celălalt. ”Eu nu m-am împiedicat de nici un imam care se ruga, slavă Domnului, așa că am prins-o din urmă pe Esfir”, spune domnul Mousafa râzând, cu ochii plini de iubire parcă tinerească. ”Ne-am hotărât acum ceva ani să nu facem copii, pentru că nu avem multe să le oferim. Poate în altă viață, dacă o mai exista vreuna, vom face și un Mousafa mai mic.” Îi iau mâna aspră și plină de crăpături între mâinile mele și-i zic: ”Mă aveți pe mine, pe noi toți de aici.” Plânge și mai zice un vers ”de jale” din Omar Khayyam. Apoi îmi spune că sunt o fată bună. ”Știi care e alta dintre dovezile existenței un Creator? Femeia. Toate relele produse în numele islamismului sunt din cauză că textele din Coran sunt interepretate de bărbați, pentru bărbați. Niște femei ar găsi cu totul altceva acolo. Din păcate, nu sunt lăsate să o facă.”

Deși nu îi e deloc ușor, după anii de suferință din Iran, domnul Mousafa se bucură, în Franța, de plăcerile simple: îi place să meargă la stadion și la bibliotecă și încă nu-i vine să creadă, deși trăiește de aproape două decenii în democrație, că îi este permis să vadă un meci sau să citească o carte. „Uneori merg la bibliotecă să împrumut o carte și, din reflex, mă uit peste umăr, să văd dacă nu cumva a văzut cineva ce am luat. Abia apoi îmi amintesc că aici pot citi orice doresc și râd de mine. Când mi se mai întâmplă așa, mă gândesc la toți acei oameni din Africa sau Asia, majoritatea musulmani, care trăiesc cu toate fricile, interdicțiile și suferințele cu care am trăit eu. Nu doar războiul îi alungă pe oamenii ăia din țările lor. Gândește-te cum să fii un băiat de 10 ani și să ți se spună că nu ai voie să te joci. Sau cum să fii o fată de 18 și să nu ai voie să-ți iei permis de conducere… În fine, gândește-te că toți acești refugiați fug, săracii, nu în căutarea fericirii, a bogăției sau a succesului personal. Nu se gândesc atât de departe. Vor doar să fie liberi să se bucure de micile plăceri ale vieții și să le ofere această libertate și copiilor lor, fără teama de ISIS sau alți fundamentaliști religioși. Refugiații care vin în Europa fug DE religie, nu în numele ei.”

Domnul Mousafa se oprește brusc în timpul discursului avântat. Îmi dau seama că se teme să nu-l consider tezist, activist sau subiectiv. Așa că se hotărăște să tacă. Îmi zâmbește, face un semn de salut din cap și se întoarce în ghereta lui micuță. Înainte să plec spre cursuri, văd prin geamul murdar un colț al cărții pe care o citește. E Nietzsche. Înaintez prin vântul rece parizian și-mi dau lacrimile când îmi amintesc cum domnul Mousafa mi-a spus, chiar prima oară când ne-am văzut, pasajul lui preferat din ”Așa grăit-a Zarathustra”: ”Cu cât ne înălțăm mai sus, cu atât părem mai mici celor care nu știu să zboare. Dar nu contează pentru că, odată ce ne-am trezit, vom rămâne treji pentru totdeauna”.

Epilog

Francezul meu preferat se numește Mousafa, e musulman, și mă face pe mine să mă simt mică, uneori, dar de cele mai multe ori mă face să uit de toate problemele de care o studentă româncă în străinătate se lovește. Gândiți-vă și la el data viitoare când îi judecați pe oamenii care fug de război, în căutarea unei vieți normale. Gândiți-vă că mulți dintre acei oameni nu doar că-și pot schimba viețile lor în bine, ci le pot schimba și pe ale noastre.

Ștefania M. (Paris)


About  

7 Comments

  1.   21 February 2016, 20:26

    multumesc pentru aceasta scriere,ai descris atat de bine frumusetea sufletului!

  2.   18 November 2015, 8:29

    Excelent scris. Bravo, Stefania M. Te-a iubit Dumnezeu cind ti l-a scos pe Mousafa in cale !

  3.   18 November 2015, 8:20

    O poveste foarte frumoasa si foarte umana. Din pacate frica si lipsa de empatie (ambele la nivel foarte mare in Romania) genereaza reactii ca cele de mai sus. Si apropo, as vrea sa vad eu romanul caruia i se va parea normal sa renunte la ortodoxie pentru ca s-a mutat in Franta catolica. :))

  4.   17 November 2015, 19:51

    Zicala romaneasca este “Exceptia intareste regula”, ci nu o anuleaza. Daca exista unul sau altul ca Moustafa asta nu inseamna ca toti islamistii/musulmanii sint ca el. Din potriva! Articolul tau este bun pentru idealisti, dar nu foloseste la nimic pentru cei care stabilesc politica de imigrare.

    •   18 November 2015, 0:43

      Din potriva. Ok.

  5.   17 November 2015, 10:38

    Franta nu trebuia sa devina musulmana. Vrei sa imigrezi intr-o tara europeana? Dam test de meserie, dam test de limba, schimbam credinta in crestini, de preferinta oameni cu familie. Cam cum emigreaza azi romanii in Canada de exemplu.
    Dar nu au facut asta, Franta si Germania au primit emigranti la gramada, mai nou Belgia si Suedia. Franta a gresit prima in Europa primind in masa refugiati alegerieni si este tot prima care plateste greselile. O sa urmeze si restul tarilor care le-am enumerat peste ceva timp, in 10-20 de ani.

    •   17 November 2015, 19:17

      Schimbam credinta in crestini? Ce fel de monstri sunteti, Dumnezeule?

Leave a Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *